I.L.Caragiale, un ziarist pretentios

I.L. Caragiale s-a nascut la 30 ianuarie 1852. A fost un stralucit dramaturg, pamfletar, nuvelist. A scris si versuri.

Una dintre preocuparile sale preferate si constante a fost gazetaria,unde a reusit sa revolutioneze pus si simplu scriitura si abordarea subiectelor. A fost redactor la revista “Ghimpele” (1873-1875), la ziarul “Timpul” (1878-1881), a editat revista de umor in format de buzunar “Claponul” (mai-iun. 1877), un “Calendar al Claponului” (1878), apoi ziarul “Moftul roman” (1893; 1901), “Vatra” (1901).

La ziarul Timpul a lucrat alaturi de Eminescu si de Slavici. Iata ce scrie Slavici, in ”Amintirile sale”:

„Eminescu era de parere ca slova proasta strica efectul in fraza. Luaseram de la Viena obiceiul de a citi impreuna tot ceea ce, fie unul, fie altul avea de gand sa publice, si eu ii citeam ceea ce a scris el, iar el imi citea ceea ce am scris eu. Caragiale, adevarat mare maestru in a lectura, citea atat cele scrise de noi si ceea ce scria el insusi. Urmau discutii generale, care se intindeau departe, patrunzand in politica, in economia nationala, in etica si in estetica, in scrutarea firii particulare a poporului roman, a istoriei lui si a starilor in care se afla tara, discutii vii si variate care nu se mai puteau sfarsi. Eminescu, om avantat, de o fire impulsiva, cu mintea luminoasa, cu sufletul plin de duiosie si cu o extraordinara cultura generala, era nesecat in gandiri ademenitoare, iar Caragiale care putin invatase, dar pentru toate isi avea mintea deschisa si pe toate era in stare sa le inteleaga din putine vorbe, era incantat si statea in fata lui cu ochii patrunzatori, hatru nesatios, care vrea sa afle orice, si-l zgandarea mereu mai cu “As!”, mai cu „Nu se poate!”, mai cu „Ba, bine ca nu!”, ca sa scoata din el tot ceea ce avea sufletul lui.„Manuscript!” Striga baiatul din zetarie ivindu-se in prag. Eminescu il lua la goana pe „imbecilul soios” care indraznea sa tulbure prin prezenta lui “discutiunile”.

Slavici: „Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie sa fie distribuit pe la patru”.

Caragiale: „Da-o dracului de gazeta! Nu merita publicul sa ne stricam cheful de dragul lui!”"

“Treceam cu toate acestea la a doua citire si se incepea discutiunea pe amanunte, fraza cu fraza, propozitie cu propozitie, vorba cu vorba. Urmau a se discuta aprins chestiunile de gramatica. In redactie erau discutate in liniste, Caragiale, in materie de limba romaneasca, era deasupra. Eminescu avea cunostinte uimitoare in ceea ce priveste literatura universala, cunostea literatura romaneasca, cartile bisericesti, cronicarii, scriitorii din Renastere. Caragiale simtea limba vie, care era vorbita zilnic, mai bine decat Eminescu. Eu stiam doar limba pe care am invatat-o alergand cu strengarii pe camp si pe dealuri. Deoarece niciuna dintre gramatici care existau atunci nu se potrivea cu principiile noastre, ne-am pus in gand sa ne croim noi una, asa numai pentru noi. Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiale a stabilit sintaxa, iar eu imi dadeam silinta sa potrivesc vorbele cu firea limbii romanesti”.

Baiatul de la tipografie: „Manuscript!”

Caragiale: „Stai, infama creatura, nu vezi ca fraza e rau construita?”

Urma o lunga discutie. Caragiale isi convingea cei doi prieteni si lucratori in redactie ca pronumele “care” nu poate fi inlocuit cu „ce” decat cand substantivul la care se raporteaza sta in nominativ si ca inainte de „care” se pune virgula, iar inainte de „ce” nu se pune decat subordonata dreapta.

Baiatul: „Manuscript!”

Eminescu: „Ptiu, pacatele mele! Nu vezi ca si vorba e rau declinata?”

Urma o alta discutie despre substantivul terminat in “a” cand are genitivul in „ei” sau in „ii”.

Baiatul: „Manuscript!”

Slavici: „Ai rabdare baiete, mai avem cateva vorbe rau asezate sa le mutam si sa scapi de aici!”

Eminescu locuia intr-o camera la Slavici acasa, undeva in curte, in doua incaperi, cu o masa de brad, niste rafturi cu carti, un pat din topor, cateva scaune, un cuier, si in loc de dulap o lada mare. Toti trei amicii isi continuau discutiile de gramatica si de literatura acasa la Eminescu, dupa programul de la redactie unde nu-i mai supara baiatul de la zetarie, printre cafele, nori de fum de tigara , pana la cantatul cocosilor.