Traditii de Anul Nou

Simboluri, colinde si obiceiuri pagane marcheaza, in datina romaneasca, ultima zi a anului vechi si in prima a celui nou. In Muntenia se umbla cu capra, in Moldova cu ursul, „mascatii” sunt in Bucovina, iar in noaptea dintre ani se pun vasc, struguri si smochine pe masa, pentru belsug.

 Perioada cuprinsa intre Craciun si Boboteaza a amestecat vechi sarbatori pagane (Dionisiacele campenesti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate in perspectiva crestina, taraneasca si teologala.

Vlad Manoliu scrie in volumul „Sarbatori romanesti” ca „intre Craciun si Boboteaza (in unele zone numai in cele trei zile de Craciun) copiii umbla cu Steaua. Ei sunt numiti „stelari“, „colindari“, „crai“. El explica cum se umbla prin sat: „In Muntenia flacaiandrii umbla in noaptea din ajun si in ziua de Sant Ion cu un soi de uraturi speciale. Li se spune Iordanitori si sunt condusi de un popa. Acesta poarta o caldarusa cu aghiazma, in care ceilalti inmoaie motocoalele si iordanesc pe cei vizitati. Un flacau din ceata duce o tepusa de lemn in care se infige carnea daruita. Ceata umbla prin sat, din casa in casa, mimand slujba de Boboteaza. Gospodarii sunt stropiti, apoi sunt ridicati pe brate de trei ori in sus. In unele locuri, stapanul casei se lupta cu un iordanitor si, daca il invinge, ii face un dar. Alti gospodari, mai glumeti, se asaza pe un bustean sau un car si iordanitorii trebuie sa-i ridice cu tot cu ele. In cele din urma le daruiesc bani, carne si bautura. Ceata cauta mai ales Ioni si Ioane, pe care-i pornesc cu sila la garla ca sa-i boteze si nu-i iarta decat daca primesc ceva in schimb. La hora sunt iordanite in special fetele”.

Sfaturi generale in traditia romaneasca

Antoaneta Olteanu a scris cateva sfaturi generale in „Calendarele poporului roman”, legate de incheierea anului. „Anul se sfarseste si gazda trebuie sa se ingrijeasca de toate, sa vada daca nu s-a adunat apa pe samanaturi, daca nu trebuie sa taie copaci si tufis, sa vada daca vitele sunt bine ingrijite, curatite, nutrite, bine asternute, duse la aer, daca, pe langa nutretul uscat, nu trebuie sa se dea si radacini, daca nu se poate folosi de vreo verdeata pe afara, daca nu se ingheata apa pusa pentru vite si pentru pasarile din curte, daca pomii acoperiti au destul aer. Pivnita, de mucezeste cate ceva in ea, trebuie afumata cu piatra pucioasa si aerisita din cand in cand. Salata si alte legumi, daca e neaua putina, se acopera cu frunza ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul sa se leneveasca, ci sa se odihneasca dupa munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc tinute in curatenie deosebita si sarea sa nu le-o tragem. Sa se care gunoi. Cand gerul e mare, ferestrile pivnitelor sa se infunde. Grajdurile sa fie calduroase, caci atunci vitele mananca mai putin. Pleava se opareste si, amestecata cu napi de nutret ori cartofi, astfel se da la vite. In chipul acesta se curata nutretul”, scrie istoricul in „Calendarul sateanului pe anul comun 1918”.

Obiceiuri de Anul Nou

Odinioara, luna decembrie era numita si Undrea, dar si Luna lui Cojoc, Ningau sau Luna lui Andrei. In lumea satului romanesc, traditiile, obiceiurile si datinile pastrate reprezinta tezaurul national nescris si intelepciunea populara.

Lista traditiilor si a obiceiurilor romanesti cuprinde, pe langa colinde, jocuri cu masti, alaiuri, teatru popular si dansuri specifice finalului de an.

Plugusorul este un obicei practicat de romani, inca din cele mai vechi timpuri, de sarbatoarea Anului Nou.

„Uratul cu plugul sau cu plugusorul practicat de copii si de feciori in grupuri separate implica uneori prezenta fizica a plugului. Textul, o istorie versificata a facerii de paine (colac), intruneste trasaturile necesare mitului. Recitat in timp sacru, plugusorul povesteste despre nasterea painii la care participa succesiv aproape toti membrii comunitatii, iar in cele din urma colacul este impartit tuturor. Satul intreg se aduna in colacul care ii contine simbolic pe toti si se desface apoi in bucatile impartite egal. Trupul painii va trai identic in fiecare dintre actorii si martorii ritului”, scrie Serban Anghelescu in „Sarbatori de iarna”.

Obicei agrar, structurat dupa modelul colindelor, Mersul cu Buhaiul este o datina pastrata de sute de ani in satele romanesti. Obiceiul Buhaiului se practica in ajunul Anului Nou, intre asfintit si miezul noptii. Obiectul buhai este o barbanta (putina) cu unul dintre capete acoperit de o bucata de piele de oaie foarte bine intinsa, din centrul careia atarna o slimna (coama) din par de cal, ce produce un sunet grav, ciudat si nemuzical, care aminteste de mugetul unui taur. Uneori buhaiul este impodobit si i se pun coarne de berbec invelite in hartie colorata si ciucuri. Grupurile de uratori poarta costume traditionale, caciuli impodobite, bice si clopotei, fiind rasplatiti de gazde cu mere, nuci, covrigi si colacei.

Un alt obicei arhaic care se petrece in Seara Anului Nou este Jocul Ursului, un joc popular cu masti, cu caracter augural, format din uratori deghizati. Masca-costum este lucrata din blana unui animal intreg si este impodobita la cap cu doi canafi (ciucuri) de culoare rosie. Jocul Ursului este aducator de fertilitate, iar sunetele fluierului, ale tobelor si ale talangilor vor avea ca rezultat scoaterea caldurii din pamant si astfel solul va fi mai productiv.

Jocul Caprei este un obicei stravechi, ce se pastreaza inca la romani si face parte din traditiile de iarna. In ziua de Anul Nou, prin teatrul folcloric pe care Jocul Caprei il prezinta trecand printr-un ciclu de „transformari” (moarte, inmormantare, bocete, inviere), participam in fapt la un ritual dramatic impletit cu elemente de cult.

Potrivit traditiilor romanesti, mersul cu Capra, cat si primirea uratorilor in fiecare casa de crestini aduc noroc si belsug in gospodarie, fiind totodata un obicei important si pentru agricultorii care considerau Jocul Caprei o chemare a fortei divine pentru atragerea roadelor bogate. Animal de cult, in vechime, capra a fost asociata cultului fertilitatii. Actul ritual al acestui joc simbolizeaza inmormantarea anului vechi si renasterea anului nou.

Obicei de Anul Nou, Umblatul cu Sorcova este practicat mai cu seama de copii. Etimologia cuvantului „sorcova” vine din bulgara, de la cuvantul surov, care inseamna „verde crud” si face referire la ramura verde imbobocita pe care o foloseau uratorii in vechime. Pentru urator, Sorcova tine loc de bagheta magica si are calitatea de a transmite sanatate si tinerete celui colindat.

Paul Morand scria in cartea sa „Bucuresti”, la 1935, despre un oras in care zgomotele si zapada erau pretioase. „In parcuri, fotografii ambulanti isi sufla in pumni si developeaza fotografii la minut deasupra unui vas de mangal. Automobilele, facute pentru clime temperate, scot horcaieli bizare. Copiii isi scot saniile si luneca pana in cimitir: capatul cursei e printre morminte. Tigancusele vand flori, dar sunt flori de hartie, sorcove de Anul Nou, trandafiri rosii si margarete albe cu auriu; va seamana cu boabe de grau si va ureaza sa traiti, sa-nfloriti, ca merii, ca perii, ori sa traiti, sa-mbatraniti, ca un mar, ca un par, ca un fir de trandafir. Copiii mascati trag un carut cu un brad de Craciun si vin sa ceara pe la usi, in zapada pana la genunchi”.